Octavian Paler

Merita citit!!!

" Acum 85 de ani, la Lisa, într-un sat de pe lângă Făgăraş (acolo unde, odată, "pluteau în aer arome grele de nuci bătuţi cu prăjinile şi unde, tot odată, în ajun, plouase şi rămăsese în umezeala scândurilor ceva care te făcea să doreşti soarele... ") venea pe lume cel ce avea să devină unul dintre cei mai sclipitori şi profunzi gânditori şi oameni de cultură români ai ultimului secol. Venea pe lume născătorul cuvintelor, al scrierilor şi cugetărilor care pentru mulţi au fost lege, iar pentru alţii referinţă, cugetări despre care fiul său, Alexandru Paler, spunea că sunt "modul lui de a dialoga cu lumea. Printr-o analiză, aproape obsesivă, a propriilor defecte, speranţe, dezamăgiri. Se confesa încercând să-i înţeleagă pe ceilalţi şi să-şi înţeleagă propriul destin".

Cuget liber, ordonat şi aprig, capabil de trăiri unice, raţionale, profunde, iubitor de viaţă, un om de onoare, Octavian Paler a fost o necesitate. A certat, criticat, iertat, condamnat, aprobat şi... mângâiat adevărurile vieţii aşa cum alţii n-au ştiut, n-au vrut sau n-au putut s-o facă.

Ce om...! Ce om? Într-un interviu reuşit, pe care scriitorul i l-a acordat criticului Alex Ştefănescu acum opt ani, şi care a fost publicat în România Literară, Octavian Paler răspundea la inspirata întrebare – "Ce fel de om sunteţi". "Ce fel de om sunt? V-am spus: contradictoriu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu. Si totuşi, în relaţiile cu lumea, am mereu o barieră în faţă. Sunt prea introvertit şi cu o susceptibilitate bolnăvi­cioasă. Din cauza aceasta, mi-am făcut foarte greu prieteni, deşi am tânjit toată viaţa să reuşesc. Aici se află, probabil, principalul meu eşec. Altele mi le pot explica şi, de aceea, le suport mai uşor. Adevărul e că nu-mi ajung mie însumi, ceea ce la un lup singuratec, care nu poate sta nici în haită, nici departe de ea, e o sursă de continuă şi nesuferită melancolie. Sunt timid, dar şi impulsiv, vanitos, dar conştient că nu există vanitate inteligentă. N-am farmec în şuete, devin patetic când nu trebuie, nu ştiu să spun bancuri. Asta mă face stângaci şi rigid în societate şi explică de ce viaţa mea mondenă e extrem de săracă şi searbădă".

Modest şi prea critic la adresa sa, a celui care ne-a învăţat atâtea sensuri ale iubirii, care ne-a spus că doare tot ce iubim acum, pentru că în orice putem presimţi frumuseţea sfârşitului, dar care ne-a şi consolat spunându-ne că... poate aşa arată adevărata iubire şi care ne-a îndemnat să ne bucurăm de acest dar vremelnic, "pentru că nu există decât daruri vremelnice", Octavian Paler credea despre el că este un ins dificil, dar nu ştia câtă dependenţă crease altora de el şi câtă nevoie avea cultura noastră de spiritul său.

"Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu seninătate reveriile din tinereţe. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici să refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civilizaţia greacă, de antichitatea romană, de Evul Mediu şi de Renaştere, dar n-am devenit «specialist» în nimic. Mi-a lipsit, dintre calităţile ardelenilor, disciplina. Am înlocuit-o cu fervoarea în dezordine. Când mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetică, puteam începe o carieră universitară. Am preferat, fără o judecată matură, apele tulburi ale gazetăriei. Şi nu e singura împrejurare în care au precumpănit vanităţi de moment, deşi am vrut mereu să disting între «vanitate» şi «orgoliu». Cu o uşurinţă pe care n-o pot pune decât pe seama superficialităţii, am neglijat, sistematic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv; că lumea nu e făcută pentru visători; mai ales pentru visători care se mulţumesc să-şi viseze viaţa". (fragment din "Deşertul pentru totdeauna", al scriitorului)

La împlinirea a 78 de ani de viaţă, Octavian Paler făcea o confesiune care puncta una dintre marile sale slăbiciuni: cu câtă ardoare a iubit viaţa şi câtă recunoştinţă a avut pentru fiecare zi care s-a scurs în clepsidra vieţii sale: "Dacă aflaţi vreo reţetă de dat timpul înapoi, vă rog să mi-o comunicaţi. Aş renunţa cu plăcere la minciuna înţelepciunii de la bătrâneţe. Mai ales că eu nu consider înţelepciunea o virtute...". Tot atunci spunea... "Nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată. Şi m-am obişnuit cu această «tradiţie», care a avut şi partea ei bună. M-a scutit de euforii false şi de un rol pe care nu ştiu să-l joc. Acela de personaj central într-o «festivitate». La 25 de ani nu descoperisem decât formele plăcute sau superficiale ale trecerii timpului. Acum s-a schimbat. Altădată eram mai preocupat de ceea ce aşteptam. Acum sunt mai preocupat de eşecuri. Dar îmi place să cred că nu există eşecuri mediocre decât dacă provin din iluzii mediocre. Abia acum înţeleg cuvântul «ireparabil» din cunoscutul vers al lui Vergiliu «Fugit irreparabile tempus». Ştiu că, vorba Eclesiastului, totul e deşertăciune, dar «deşertăciunea» aceasta, mai ales vara, când e incendiată de soare, nu are cum să-mi fie indiferentă. Mi se pare ca sensul vieţii e chiar viaţa". (Jurnalul Naţional, 1 iulie 2006)

Doi ani mai târziu, tristeţea provocată de vremelnicia timpului îl copleşea şi mai tare pe scriitor... "Sunt trist la cei 80 de ani. Vreau să uit în această zi de mine, dacă se poate, pentru că mi-aş întuneca-o şi nu vreau să simt aceşti ani ca pe nişte ruine. Nu e plăcut să nu mai ai ambiţii şi vanităţi. 80 de ani e o vârstă penibilă. Mai întâi pentru că îmi trăiesc bătrâneţea rău. Apoi, îmi displace să descopăr nişte adevăruri pe care le înţeleg mai bine decât aş fi dorit, pentru ca acum sunt un fel de hienă care se hrăneşte cu resturi, resturile fiind regretele mele. Regret că am fost construit anapoda. Sunt un Rac negativ, exemplar (n.r. – probabil că naşterea scriitorului sub influenţa acestui semn zodiacal oarecum l-a preocupat şi l-a influenţat, atâta vreme cât a şi compus poezia intitulată chiar "Zodia racului"). Aş fi vrut să nu am defectele zodiei mele atât de accentuat, să nu fiu atât de introvertit. Nu regret prostiile, pentru că sunt singurele care dau o anumită culoare biografiei unui om. Mai degrabă regret că nu am făcut mai multe, că am fost prea rezonabil. Am convingerea că lipsa de măsură, puterea de a bă­ga în balanţă tot dau adevărata dimensiune a unui destin întregit. Regret că nu am avut această lipsă de măsură şi că am fost prea rezonabil. (...) Ca oricare om, mă tem. Câtă vreme am fost tânăr, credeam că moartea e problema altora, nu şi a mea." (Jurnalul Naţional, 1 iulie 2006)

Iubitor de muzică clasică şi de mare (însă doar de acea mare pe care o picta natura în culorile verii), devorator de carte, amator de şah şi pasionat de mitologie, speriat de ideea solitudinii... Octavian Paler, spre apusul vieţii sale, privea cu o nostalgie aproape dureroasă către trecut... "Îl privesc pe Octavian Paler de acum 30 de ani cu un amestec de invidie şi compasiune. Invidie pentru tinereţea sa şi compasiune pentru cât de multe lucruri a ratat. Poate singura realizare este fiul meu. Ce alte realizări? Ce contează cărţile? Oriunde mă întorc nu întâlnesc altceva decât amintirile mele. Ele mă acoperă, se prind de mine, mi se aşază pe buze, pe degete, îmi intră în ochi, în urechi, între gânduri, între cuvinte şi nu mai pot să merg fără să lovesc o amintire, s-o fac să tresară, să mă doară, să mă urmărească" (Octavian Paler – "Mitologii subiective"). Era un timid care depăşea această stare scriind. Fiul său, Alexandru Paler însuşi, spune că scrisul era refugiul său zilnic, lu-mea în care reuşea să se mişte cu dezin­voltură, unde putea să viseze fără limite, unde putea să fie lucid fără limite şi unde putea renunţa la orice fel de autocenzură.

"Când scria, şi o făcea ore în şir, nimic nu mai exista în jurul lui. Mă trezeam dimineaţa auzind zgomotul braţelor maşinii lui de scris şi ştiam că nu-l mai puteam deranja până la ora prânzului. Uita şi de micul dejun, care trebuia reîncălzit de multe ori, spre disperarea celor din casă. Când cobora în lumea lui scriind, tot restul îşi pierdea importanţa. Şi dacă era obligat să revină, pentru câteva minute, printre problemele reale, îi citeai imediat crisparea de nemulţumire pe faţă. A acceptat cu dificultate, aproa­pe ca pe un «cadou» veninos al destinului tot ceea ce ţinea de latura clasică a vieţii sale". Este frumos acest episod pe care Alexandru Paler îl rememorează pentru Jurnalul Naţional, într-un interviu publicat în 2009. "Nu-mi amintesc, de altfel, vreo zi de naştere a tatălui meu în care să-şi fi chemat, acasă, prietenii. Era bucuros când primea, telefonic, felicitări, dar atât. Una singură a fost, parcă, altfel. Împlinise 50 de ani. Casa s-a umplut realmente de flori, iar el era şi fericit, şi stingher. Nu ştia să primească cu dezinvoltură un cadou, aşa cum nu ştia să-l ofere, iar valul de afecţiune al celorlalţi l-a pus uşor în dificultate. Trebuia să-l vedeţi obligat să ofere un buchet de flori când era invitat undeva. De cele mai multe ori îl ruga pe cel care-l însoţea s-o facă în locul lui. Şi-a suportat singurătatea fără însă să o accepte pe deplin. De fapt, simţeam eu, ideea solitudinii îl speria teribil...".

De ce să-l iubim atât de mult pe Octavian Paler?! De ce-l iubim şi avem încă nevoie de el? Pentru că a fost un intelectual care prin scrierile sale, prin confesiunile sale prea lucide, ne-a pus pe gânduri cel puţin o dată în viaţă, ne-a împins spre reflecţie. Ne-a aruncat cuvântul, într-o frază personal construită, revelându-şi viziunile existenţiale, şi ne-a făcut şi pe noi să vedem cu ochii minţii, ceea ce, ignoranţa, neglijenţa poate că ne-ar împiedica. Ne-a reamintit care sunt paradoxurile vremurilor noastre, creând propriul său decalog. A fost probabil decalogul în care s-au oglindit stările, sentimentele, crezurile, temerile, neîmplinirile şi speranţele sale. Să aşteptăm oricât şi orice. Să nu uităm că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa, să binecuvântăm ocazia de a ne aparţine în întregime...

Să-l mai iubim pe Octavian Paler pentru ceea ce ne-a învăţat şi pentru ceea ce n-ar trebui să uităm, să-l iubim pentru că ne-a făcut să înţelegem că urletul unora poate fi de fapt plânsul lor de durere sau de disperare. Ne-a învăţat cum să citim printre rânduri, ne-a învăţat cum să avem răbdare să aşteptăm un alt tren, atunci când l-am pierdut pe primul, că adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură, ne-a făcut să înţelegem că uneori, când lumea ni se pare prea mare şi neînţeleasă, o altă lume, cea redusă la doi, poate fi cea ideală, că destinul lucrează prin amănunte şi "ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată", că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, ne-a mai învăţat că nu putem trăi în conflict cu noi înşine, că a iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi, că cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea şi că există înfrângeri care nu coboară, ci înalţă. Ne-a învăţat definiţia dragostei şi a lacrimii, a unui strigăt şi a uşilor închise, a zăpezii şi amurgului, a cicatricelor şi despărţirilor. Ne-a ajutat să fim mai profunzi şi mai recunoscători.

Reputat jurnalist şi editorialist, comentator al fenomenelor politice şi culturale româneşti, filosof şi scriitor, Octavian Paler s-a născut la 2 iulie 1926, în satul Lisa, din judeţul Braşov (sat căruia i-a şi dedicat un film de televiziune). După ce a terminat şcoala primară, în 1937, a fost primit cu bursă în Colegiul Spiru Haret din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi, în acelaşi timp, Dreptul. În perioada studenţiei a lucrat nopţile ca hamal în Gara de Nord, iar din banii astfel obţinuţi îşi cumpăra cărţi.

Între anii 1965 şi 1970, Octavian Paler a fost numit vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune, iar din 1970 a fost redactor-şef la cotidianul România liberă. A fost dat afară pentru atitudinea sa anticeauşistă.
A fost persecutat de Securitate din cauza viziunilor sale prooccidentale şi de critica la adresa PCR şi a lui Nicolae Ceauşescu. I s-a stabilit domiciliul forţat şi i s-au interzis mai multe activităţi în lumea artistică.
După 1989, Octavian Paler a pus bazele "Grupului pentru Dialog Social", împreună cu Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu. Editorialist al ziarelor România liberă, Cotidianul şi Ziua, Octavian Paler a criticat în mod constant întreaga clasă politică din România, despre care spunea: "Sunt consternat că s-au găsit atâtea canalii care s-au repezit să facă averi nemărginite şi să facă demagogie pe tema democraţiei la noi, sunt consternat că poporul român a îndurat şi a consfinţit asta. Detest politica şi politicienii. Nu aş fi putut face niciodată politică". În memoria lui Octavian Paler, o stradă din Făgăraş a primit numele său: strada Octavian Paler.
2 iulie 2011. Se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Octavian Paler şi patru ani şi aproape două luni de la moartea sa.

Patru ani şi-o veşnicie... "

Odihna vesnica MAESTRE !

http://www.jurnalul.ro/special/special/octavian-paler-85-de-ani-de-la-nastere-583322.html

poza:Octavianpaler.ro